Aşezată în mijlocul peninsulei ce se avântă îndrăzneţ în apele lacului Căldăruşani şi înconjurată de renumitul codru al Vlăsiei, altădată loc de refugiu al haiducilor şi băjenarilor, Mănăstirea Căldăruşani îşi trage numele de la configuraţia terenului ce seamănă cu o căldăruşă. Numele îi apare menţionat pentru prima dată într-un hrisov din 4 decembrie 1593, emis de cancelaria lui Mihai Viteazul şi face referire la un sat ce exista aici.

Privitor la întemeierea mănăstirii, tradiţia orală menţionează o frumoasă legendă legată de numele binecredinciosului şi marelui ctitor, voievodul Matei Basarab. Rătăcindu-se în drum spre câmpul de luptă unde trebuia să se înfrunte cu rivalul său, Vasile Lupu, află o mică aşezare sihăstrească ai cărui călugări îl primesc, îl ospătează şi-i profeţesc că va ieşi învingător, dar nu armele vor decide ci puterea credinţei, lucru care se și întâmplă. Minunându-se de cele împlinite, domnitorul îşi ţine făgăduinţa şi drept mulţumire construieşte o mănăstire pe care o închină Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Dincolo de legendă, hrisoavele menţionează pe Matei Basarab drept ctitor, iar anul 1638 ca dată de întemeiere, domnul cumpărând în acest scop o parte din satul Căldăruşani încă din primăvara anului 1637.

Mănăstirea a fost proiectată ca o cetate fortificată, cu ziduri crenelate şi turnuri întărite de contraforţi, această puternică fortificaţie conferindu-i un rol strategic şi militar, verificat în decursul nenumăratelor invazii otomane din Ţara Românească.

În anul 1653, Paul de Alep, secretarul patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitând noua ctitorie voievodală, însemna plin de admiraţie: „Este înconjurată de o apă fără sfârşit şi fără fund, are hramul Sfântul Dimitrie, se numeşte Căldăruşani. Este vestită în această ţară, fiind una din mănăstirile cele mai mari; este clădită tot de răposatul Matei voievod. Clădirea este întinsă şi cu totul nouă din temelie, cu o biserică de o nespusă frumuseţe, cu chilii şi încăperi de o măreţie domnească”.

Din vremea ctitorului, incinta mănăstirii mai păstrează: zidul de cetate, parterul astăzi recompartimentat, turnul clopotniţei, beciurile de pe latura de apus şi biserica închinată Sfântului Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.

Ansamblul este dominat de biserica Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ce impresionează prin dimensiunile sale monumentale, numărându-se printre cele mai mari biserici ale epocii mateiene, realizând o sinteză unică în peisajul arhitectural bisericesc al epocii care nu va fi reluată ulterior de nici un alt monument, dar care va face trecerea către stilul unitar al perioadei brâncoveneşti.

Biserica are un plan treflat, cu abside laterale şi trei turle, una deasupra naosului şi două deasupra pronaosului și se înrudeşte din punct de vedere arhitectural cu bisericile Mănăstirilor Dealu şi Curtea de Argeş. Împodobită cu un bogat repertoriu iconografic, biserica a fost pictată în tehnica fresco în 1638 şi 1775, fiind reparată în anul 1817 de călugării pictori din mănăstire, în 1915 de Dimitrie Belizarie, iar în 1942, de Cantini şi Ioan Musceleanu. Din pictura originală nu se mai păstrează decât tablourile votive în care sunt reprezentaţi Matei Basarab şi soţia sa, Elina Doamna.

În interiorul bisericii se află icoana Maicii Domnului, Făcătoarea de Minuni, de o mare expresivitate artistică, precum şi moaştele Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti aşezate la loc de cinste într-o raclă de argint aurit cu medalioane ce conţin scene din viaţa sfântului, şi el ostenitor în obştea mănăstirii, prăznuit în fiecare an la 22 iunie.

În pridvorul bisericii, în partea dreaptă se află mormântul Sfântului Ierarh Grigorie Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti (1765–1834), iar în cea stângă, cel al lui Ghenadie Petrescu, Mitropolit Primat al României exilat la Căldăruşani, iar mai apoi stareţ pe viaţă al mănăstirii.

După perioada ctitoricească, cea de-a doua etapă importantă în istoria seculară a Căldăruşanilor este cea a primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1774-1782) şi a mitropolitului Filaret al II-lea, care încredinţează stăreţia mănăstirii, Sfântului Cuvios Gheorghe ce avea în grijă şi obştea Mănăstirii Cernica.

Astfel, în 1775 încep lucrările de adăugare a unui etaj peste chiliile parterului, sunt refăcute turlele bisericii şi supraînălţat turnul clopotniţă.

Sfântul Cuvios Gheorghe are meritul de a fi întărit şi revigorat viaţa duhovnicească a obştii, stabilind printr-o diată întărită de hrisov domnesc, un adevărat cod de conduită şi trăire monahală în șapte trepte, de practică liturgică, în care rugăciunea lui Iisus ocupă locul central în vieţuirea monahală, totul fiind inspirat din scrierile Sfinţilor Părinţi şi practica athonită.

În anul 1850, pentru că obştea număra peste 300 de monahi, vrednicul de pomenire stareţ arhimandritul Meletie construieşte pe latura de est o trapeză şi un paraclis, care erau aşezate pe o pivniţă mare boltită, astăzi funcţionând aici o colecţie de artă religioasă.

Desele cutremure, incendiile, nepăsarea contemporanilor şi nu în ultimul rând secularizarea averilor mănăstireşti din timpul lui Alexandru Ioan Cuza au ruinat mănăstirea. La începutul secolului al XX-lea, starea ei fiind jalnică se impuneau ample lucrări de consolidare şi restaurare.

Cea de-a treia perioadă importantă în istoria mănăstirii este legată de prezenţa aici a fostului Mitropolit Primat Ghenadie Petrescu.

Cu sprijinul regelui Carol I, între anii 1908-1915, mitropolitul Ghenadie Petrescu restaurează în întregime biserica şi mănăstirea sub atenta supraveghere a Comisiei Monumentelor Istorice. Nu după mult timp, mănăstirea este grav avariată de cutremurul din 1940 şi devastatorul incendiu din noaptea de 8-9 decembrie 1945.

Astfel, cea de-a patra perioadă importantă din istoria mănăstirii este legată de cele două nefericite evenimente, dar şi de cel de-Al Doilea Război Mondial şi de procesul de sovietizare a României.

Cu toate acestea, în plină perioadă de teroare stalinistă, prin purtarea de grijă a Patriarhului Justinian Marina, între 1950-1958, ca să se ferească sfântul locaş de pustiire, purces-a la reînnoirea cetăţii, „împlinindu-se toate stricăciunile pricinuite de foc, cu cheltuiala Departamentului Cultelor şi a Mitropoliei Ungro – Vlahiei, mântuindu-se lucrul în 6 iunie 1958”, stareţ fiind arhim. Gherasim Cristea, de numele căruia este legată şi organizarea muzeelor mănăstirii.

La nord de incintă se află paraclisul cu gropniţă, ctitorit la începutul secolului al XIX-lea de Constantin biv-vel ban şi Toma Creţulescu biv-vel logofăt şi închinat Sfântului Ioan Evanghelistul. Pe malul opus al lacului, spre apus, la locul numit Cocioc se află ctitoria fraţilor Ioan şi Nicolae Bâţcoveanu, logofeţii Mitropoliei, paraclis închinat Sfintei Mare Mucenice Varvara.

De-a lungul timpului, mănăstirea a fost înzestrată cu bogate şi frumoase odoare, dar şi cu numeroase proprietăţi care îi asigurau o bază economică puternică, nefiind închinată. Terenuri arabile, podgorii, lacuri, sate, sălaşe de ţigani robi, case şi prăvălii în oraşe, toate dădeau prosperitatea mănăstirii, dar şi multe neplăceri care au dus la nenumărate procese de hotărnicie.

Pe lângă rolul misionar-religios, Lavra Căldăruşanilor ocupă un loc aparte în istoria noastră şi în memoria poporului român prin însemnătatea ei culturală. Sute de călugări au vieţuit şi s-au format aici, iar solida bază economică a permis înflorirea unei vieţi artistice cu totul impresionante, aici funcţionând o adevărată Academie a Artelor Frumoase. Monahii de aici, sub pecetea smereniei şi a anonimatului au teologhisit în culori zugrăvind frumoase icoane, au lăudat pe Dumnezeu în melodioase alcătuiri muzicale bizantine, au dat viaţă lemnului în adevărate broderii artistice, iar alţii cu pana plină de har au caligrafiat şi împodobit artistic multe dintre scrierile Sfinţilor Părinţi.

Nume ca Evghenie Lazăr, Nicolae Teodorescu, Nicolae Grigorescu în pictură, Macarie Arhimandritul, protos. Chiril Arvinte, arhim. Silvan Nistor, arhim. Martinian Stoienescu, episcopul Athanasie Dincă în muzică, Ghervasie, Acachie, Nicodim Greceanu, Rafail în caligrafie, sunt legate de Mănăstirea Căldăruşani dar şi de renaşterea artistică şi duhovnicească din Muntenia veacurilor XVIII-XIX.

A fost o epocă de mare primenire şi efervescenţă spirituală, de autentică trăire isihastă, monahii căldăruşăneni având trainice şi constante legături cu Sfântul Munte Athos dar şi cu celelalte centre ortodoxe din Orient de unde se aduceau manuscrise pentru a fi traduse şi copiate, izvoade de icoane şi materiale pentru pictură.

O mărturie despre viaţa artistică a Căldăruşanilor dau şi cele trei mari muzee ale mănăstirii ce se constituie în cel mai bogat ansamblu muzeal mănăstiresc din Arhiepiscopia Bucureştilor, anual vizitat de mulţi turişti străini şi români: Colecţia de cărţi, veşminte şi icoane din fosta trapeză, Tezaurul organizat în sala tronului şi Pinacoteca în casa mitropolitului Ghenadie Petrescu, mare iubitor şi colecţionar de artă. Aici pot fi admirate epitafuri cu portrete miniaturale, minuţios şi sensibil cusute cu fir de aur, argint şi mătase colorată cu contururi marcate de perle, tetraevangheliare cu ferecături din argint aurit şi ornate cu policrome medalioane în email, cruci în filigran de argint cu montură de pietre, Sfinte Vase artistic cizelate în argint, chivote şi cutii relicvare, paftale din sidef sau argint cu reprezentări florale sau zoomorfe, veşminte liturgice, iconostase şi icoane portabile, manuscrise şi cărţi tipărite, tablouri cu tematică religioasă sau istorică etc., toate constituindu-se într-un tezaur artistic de certă valoare, diverse atât prin tematică cât şi prin realizare.

La toate acestea se adaugă şi activitatea tipografică legată de Macarie ieromonahul şi Sfântul Mitropolit Grigorie IV Dascălul, acesta fiind şi un mare traducător din tezaurul duhovnicesc al operelor Sfinţilor Părinţi, format la şcoala Sfântului Paisie Velicicovski de la Mănăstirea Neamţ. În tipografia de la Căldăruşani, în casele de la Cocioc s-a tipărit monumentala colecţie în 12 volume ale Vieţilor Sfinţilor, iar în 1833, Oglinda omului celui din lăuntru.

În timpul mitropolitului Filaret al II-lea se pun bazele unei celebre biblioteci ce număra sute de cărţi şi manuscrise în mai multe limbi de circulaţie europeană, scriptoriul de aici îmbogăţind permanent fondul de carte, astăzi peste o sută de manuscrise păstrându-se în Biblioteca Sfântului Sinod dar şi în cea a Academiei Române printre care şi Erminia, celebrul manual de pictură tradus în anul 1805 de Macarie Arhimandritul. Multe dintre acestea poartă însemnări olografe despre evenimentele politice ale epocii, despre epidemii sau fenomene naturale catastrofale sau despre viaţa cotidiană a obştii monahale, şi toate poartă pecetea amintirii vii, autenticitatea faptului trăit.

Un alt rol important l-a avut mănăstirea în viaţa social-educativă a ţării, din prisosul ei întreţinând azile, orfelinate o celebră bolniţă sau patronând diferite şcoli: o şcoală de sculptură bisericească (1937-1942), o şcoală de cântăreţi bisericeşti pentru orfanii de război (1940-1947) şi un seminar monahal cu profil de pictură bizantină (1995-2002).

Astăzi obştea monahală numără aproape 40 de vieţuitori ce se ostenesc sub ascultarea Arhimandritului Lavrentie Gâţă, locaşul trecând printr-o etapă de recuperare a vechilor proprietăţi şi de reaşezare a vieţii monahale pe făgaşul tradiţiei autentice.

A fost refăcută stăreţia adăugându-i-se un etaj, s-a reparat şi pictat în tehnica fresco trapeza mănăstirii cu un program iconografic ce redă sfinţii români, au fost reamenajate muzeele, pinacoteca a fost consolidată şi restaurată, s-au construit noi clădiri în gospodăria anexă.

În urma eforturilor de ani de zile şi a iniţiativei conducerii mănăstirii şi la intervenţia Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române s-a lucrat la un proiect de ,,Conservarea, protejarea, promovarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural din ansamblu de monumente istorice a Mănăstirii Căldăruşani”, proiect întocmit de arhitectul George-Bogdan Teodorescu, împreună cu o echipă pluridisciplinară de specialişti şi experţi atestaţi în domeniul monumentelor istorice, împreună cu o echipă de specialişti în domeniu ai Consiliului Judeţean Ilfov care asigură şi cofinanţarea din fonduri europene a celor două biserici, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie (1638) şi Sfântul Ioan Evanghelistul (1817). Acest proiect a fost depus spre aprobare la A.D.R. Bucureşti-Ilfov pentru finanţarea prin Programul Operaţional Regional 2014-2020 prioritatea de investiţii 5.1: ,,Conservarea, Protejarea, Promovarea şi Dezvoltarea Patrimoniului Natural şi Cultural”.